Descâlceşte-mă de cuvintele ce încă stau încurcate în pânza înveşmântată în rouă! Să pot din nou adulmeca prin fân urmele cosaşilor îndrăgostiţi de soare. Respiră-mi inima prin porii tăi şi descântă-mi glasul. Să aflu minunea luminii tale din zori când mă trezeşti aşezându-mi nemurirea pe pleoape…
Închide ochii… Simte suflarea extazului tainic al nopţii. E veşnicia, întorcându-se pe chipul tău.
Fior hrănit de aripi grele… te-am dosit într-un dulap al cerului fără de stele. Deși tușeai gălăgios și sute de cuvinte fără rost (?!) se prelingeau din rănile-ți ascunse… N-am avut mila! Și… te-am îngropat printre hârtii scurse de seva.
Oh… iartă-mă! Și pune mâna ta cea șubredă și slabă peste condeiul muritor ce tremura printre lalele. Apoi ține-mă strâns, căci nu mai știu să umblu… Of… iar mă clatin sub cuvinte puține…
As vrea si eu sa zbor printre priviri. Sa ma plimb cu visele printre lalele… si sa fii si tu acolo! Sa imi soptesti cuvintele pe care doar noi si ploaia le putem auzi, sa fim asemenea clinchetului vantului din dimineti… Te-ai gandit vreodata ca vantul poate sa cante?
…Te-am visat. Erai mai alba decat lumina, chiar decat surasul ploilor. De la tine roua a invatat sa straluceasca ametitor si sa racoreasca talpi, de la tine amurgul a invatat sa doara…
…dar eu… ce am invatat? …
Am invat sa zbor, sa iubesc, sa visez…
