Mihail Sadoveanu: „Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace…“
Vovidenia nu e un loc, e un sentiment care îți umple rărunchii, ți se leagă de suflet și nu te mai lasă niciodată. Schitul șade pitit după colină, în imediata vecinătate a lavrei celei mari a Moldovei – Mănăstirea Neamț. Vovidenia te cheamă prin liniștea înălțătoare și istoria plină de farmec.
Din depărtare, Biserica Vovideniei apare ca un chivot de mare preț, strălucitoare, tăcută, plină de taină și rugăciune, stând tihnită pe dealul ce se înalță semeț, ca un sfânt prestol în fața seminarului de la Neamț. Drumul, tocit de picioarele pelerinilor, te poartă printr-un coridor lung, pripos, păzit de-o parte și de alta de brazi înalți și temerari.
Cum te apropii de poartă, simți că intri pe pământ sfânt. Totul tace. Și vântul se smerește, îndulcindu-se cu miros de rugăciune și mir. În curte, ordine desăvârșită. Intri în biserică și ritmul vieții se schimbă. În lumina lăptoasă ce umple nava, sfinții zugrăviți pe pereți par vii. Aici îl găsești adesea pe părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul schitului, aranjând flori pentru icoana Maicii Domnului sau spovedind și dând povețe pelerinilor.
Privind cu atenție chipul Maicii Domnului în icoană, vezi că pictorul i-a făurit o a doua gură, dar care nu se zărește parcă de prima dată. Nu știe nimeni de ce. “Unii spun că e o greșeală de execuție, alții spun că icoana a fost modificată atunci când i s-a pus ferecătura, pentru a putea încadra frumos chipul Maicii Domnului. Acum doi ani, când am desfăcut icoana pentru a repara ferecătura, privind cu atenție, 
am văzut că nu a fost vorba de nici o modificare. Nu se observă nici o modificare a chipului icoanei, ci așa a fost pictată ea de la început”, ne explică părintele. Apropiații schitului știu că nimic nu e greșit. “Părinții mai bătrâni din schit spuneau că Maica Domnului de la Vovidenia se roagă stăruitor pentru oameni, cu două guri”, ne lămurește zâmbitor părintele Mihail.
O istorie plină, tăinuită de ziduri înnoite
Deși aparent pălește în fața faimei marii ctitorii voievodale, sub a cărei supunere se află, zidurile Vovideniei ascund o bogată, plină și surprinzătoare istorie. Viața călugărească de pe dealul Vovideniei își are obârșia, se pare, de prin secolele XV-XVI, când mulți dintre călugării îmbunătățiți ai Mănăstirii Neamț se retrăgeau în pădurile din preajmă, dorind să trăiască mai departe de tumultul unei lavre mari, cum era Neamțul. Totuși, mai înainte de a se numi Vovidenia, pe același loc a existat un schit numit “Slătioru”, după numele unui pârâiaș cu apă sărată ce curge în apropiere, iar hramul bisericii de pe atunci era “Sfântul Ierarh Spiridon”, despre care nu se știe exact când a fost zidită. La acest schit, Slătioru, prin anii 1700, își începea viața de călugăr Ioanichie Hasan, care în anul 1747 a devenit episcop al Romanului. Atașat fiind de locul uceniciei sale, episcopul Ioanichie va ctitori la Schitul Slătioru, în anul 1749, o nouă și frumoasă biserică cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, sărbătoare numită în popor “Vovidenie”.
La aproape un veac mai târziu, pentru că biserica din lemn făcută de episcopul Ioanichie a devenit neîncăpătoare, în primăvara anului 1849, a început ridicarea unei noi biserici, de zid. Cu vocea-i caldă, pătrunzătoare, ca de clopot alămit, arhimandritul Mihail ne-a istorisit despre truda viețuitorilor din acea vreme: “Călugării de aici au muncit din greu strângând și cărând pietre de pe cursurile apelor curgătoare din împrejurimi: Ozana, Nemțișor, Maghernița, Slătioru, pentru zidirea noii biserici, iar după opt ani, în vara anului 1857, biserica pe care o vedem acum a fost sfințită. Noua biserică păstrează de la cea a vlădicului Ioanichie catapeteasma și amvonul”.
Misterul timpului trecut te învăluie, iar tăcerea sfinților pictați în culori potolite, cu privirea tânără și parcă dojenitoare, te face să lași orice gând lumesc în tindă. Deși odinioară puțini călători își îndreptau pașii pe dealul Vovideniei, biserica schitului, ce numără nouă viețuitori, mustește azi de credincioși veniți din toate cotloanele țării, mai ales în zilele de sărbătoare, dar și în serile de vineri, când preoții din obște săvârșesc Taina Sfântului Maslu. Cuvântul duios și brațele iubitoare ale părintelui egumen au adunat zeci de tineri ucenici împrejurul său. Cei mai mulți dintre ei, studenți teologi sau de conservator, deși vin din orașe îndepărtate, se întâlnesc adesea aici și hotărăsc să își tihnească sufletele la strană, astfel încât Corul de la Vovidenia a început să devină cunoscut pentru frumusețea cântărilor ce răsună la schit.
Dar mireasma duhovnicească a Vovideniei a atras la sine, de-a lungul vremii, pe mulți oameni de seamă. Sub straja turlelor strălucitoare, chiar înainte de poarta schitului, șade o casă frumoasă cu cerdac, construită în anul 1937 de mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, ca reședință vlădicească. Aici își dorea mitropolitul să-și petreacă anii cei din urmă și să fie înmormântat. Totuși, vremurile potrivnice i-au adus lui Visarion Puiu, în anul 1944, exilul, astfel încât acesta a trecut la Domnul departe de țară, în Franța.
După plecarea vlădicii în exil, Mitropolia Moldovei i-a oferit casa scriitorului Mihail Sadoveanu, fost coleg și prieten al lui Visarion Puiu, pe care a folosit-o ca reședință de vară timp de paisprezece ani. Aici stătea scriitorul, ascultând în voie foșnetele de frunze sau șoaptele de vânt, seara se reculegea în cântările monahilor, iar alteori își ostoia trupul pe marginea lacului din apropiere pescuind.
La Vovidenia a scris Sadoveanu romanul “Demonul tinereții”, în care spune cu măiestrie: “Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munți, pentru singurătăți, pentru păduri și fiare și parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară și cu Dumnezeu. Jivinele ieșite din poieni, din farmecul de piatră al întunericului cu capetele înălțate, cu ochii neclintiți, așteptară să sune clopotele, al căror înțeles rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri”.
Multe ar fi de spus despre Vovidenia. Totuși, cuvintele nu ar cuprinde îndeajuns farmecul și liniștea acestui loc închinat lui Dumnezeu, pe care îți vine să-l vâri în buzunarul de la piept și să-l iei cu tine acasă.
Articol publicat în Ziarul Lumina, 8 martie 2012
