Îngerul, opincile și ploaia

 

Cu pene moi, crestate oblic printre fibre,
cu fața ascunsă între genunchii amorțiți,
un înger cu opincile tocite
răsuflă pustiit de păcate.

… în turlă răsuna cu bătăi diforme, cardiace, un clopot ruginit…

Cu sclipiri dulci, mirosind a iertare,
îi alina durerea un soare
desenat pe trotuar de-un copil.
Degeaba…

… lacrimile se răscumpără cu ploaie…

Plouă-mi și mie măcar o dată…!
Ah, de-ar ploua tot cerul odată cu mine…

…

Nu mai răspunde nimeni suspinelor
îngerului cu opincile tocite…
Atât, doar Ploaia mai dă semne să-l iubească.

Zori de taină

Adu-ți aminte diminețile și mirosul fin de sunete coapte: blând, alb și strict armonic. Cuvinte moi picurau ritmic pe palme și muzica se așternea pe ochi ca o maramă.

Suflet trândav, de ce-ai uitat strămoșeștile ode? Mi-e foame de cuvintele cele uitate, de aromele cele fierbinţi ale dulcilor flăcări natale… Iată că florile din olul cu vise s-au trezit! Să cântăm mai fierbinte, mai tare, să se audă până pe fundul mării și până la stele! Măcar dorul de taină să mi-l stârpesc și m-oi lăsa înghițit de zări până dimineața.

Dâră pe o carte (început de poveste)

Mormane de frunze cu miros pirpiriu de perfecţiune şi doar o floare, …numai una.

Așa-mi începe povestea nebună a păsării pierdute în altă lume. O vedeai la geam visând, împletind mătănii din penele albe și negre. Alteori moțul și-l punea la bătaie, când voia să prindă soarele ‘ntre gheare, jucând „de-a v-aţi ascunselea” cu norii.

Își dorea uneori să țină luna de picioare și s-o gâdile în tălpi până moare. Versată poznașă această pasăre a noastră! Într-o noapte s-a luat la trântă cu ploaia, a dat cu capul de-un colț de stea și-a murit…

E prea liniște acum la fereastra cu pene. Doar floare mai cântă șoptit, uneori, serenade. Dar pasărea nu-i, ce floare naivă…

–

Nimic mai mult de-un început de poveste… O dâră scrijelită lălâu pe o carte nescrisă…

Dimineață primordială

Călătorind pe aripi perene de îngeri și demoni, am descălecat un pui de suflet și l-am așezat domol în călimară. S-a zvârcolit trei zile şi trei nopţi prin abisuri, încercând să-și găsească avântul să zboare. Cu fața îngropată între fiori și frunze, s-a dăruit zorilor apoase… și de atunci zarea n-a mai plâns.

În urmă au rămas doar vreo doi stropi de hârtie aşezaţi armonic.

Impur, dar perfect

Dormind lângă tei, în mijlocul odăii mobilate de cuvinte, aud șoptind sentința amară a cernelii: hârtia n-are nicio valoare! Visăm la hârtia perfectă, pe care ruinând-o s-o aruncăm la gunoi…

Acolo unde visul trezește fiinţa și-o metamorfozează în dorință, acolo unde cuvântul hoinărește liber printre toate penițele dintre amurg şi zori, acolo privirea nopții nu minte nici măcar în glumă.

…acolo a învățat cuvântul să fie impur, dar perfect.