Mănăstirea Mraconia, străjerul de la malul Dunării

Departe, la margine de ţară, ascunsă între stâncile roase milenii de-a rândul de Dunăre, hotarele României sunt păzite de una din cele mai frumoase podoabe ale Bisericii: Mănăstirea Mraconia. Istoria ei te poartă departe, prin timpuri ascunse de ape învolburate, căci rădăcinile mănăstirii stau acum dosite sub vâltoarea Dunării.

Lăcaşul se află în comuna Dubova din judeţul Mehedinţi, la 15 kilometrii de Orşova, chiar la marginea apelor Dunării, în locul unde apele „se iau la trântă” cu munţii. Aici, lăţimea Dunării se îngustează la doar 180-250 de metri, iar curenţii, nervoşi din cauza strâmtorii, sunt atât de puternici, încât apele par să clocotească. De aici, zona a primit denumirea de Cazanele Mari şi Mici, unul din cele mai spectaculoase locuri de pe malul Dunării.

citeşte continuarea pe Ziarul Lumina

Martirii zilelor noastre

 

 

 

Chiar dacă cei mai mulţi au auzit doar despre persecuţiile creştinilor din primele secole, în zilele noastre mor pentru Hristos, poate, tot la fel de mulţi oameni. Urmăriţi, bătuţi, reţinuţi de forţele de poliţie, închişi, alungaţi din casele lor şi omorâţi, creştinii din zilele noastre încă îşi mai dau viaţa pentru credinţa lor.

• Au existat dintotdeauna oameni pentru care credinţa este cea mai mare comoară. Încă mai auzim pe la şcoală cum mii de creştini au fost hăituiţi, torturaţi şi ucişi în timpul împăraţilor romani pentru simplul fapt că, pentru ei, Hristos era “marele Împărat”. La acele timpuri ne duce gândul oricând auzim de persecuţii împotriva creştinilor. Astăzi, într-o societate bazată pe toleranţă, în care apărarea drepturilor omului este un adevărat laitmotiv, astfel de cazuri par de neimaginat. Şi totuşi…

citeşte continuarea pe Ziarul Lumina

Sfânta Casiana, singura imnografă a Bisericii

Dintre sutele de imne bisericești pe care Sfinții Părinți le-au păstrat pentru a fi cântate la slujbe, câteva din cele mai răscolitoare cântări ce se pot auzi în curgerea unui an aparțin unei femei. Deși aproape uitată de popor în mulțimea minunată a sfinților, Sfânta Cuvioasă Casiana este una din cele mai deosebite maici ale Bisericii.

De la omul necunoscut care și-a semnat imnul „păcătosul” până la împăratul bizantin Iustinian, care a scris cu cerneală roșie imperială imnul Unule Născut, ce a fost inclus ulterior în rânduiala Sfintei Liturghii, imnografia Bisericii cunoaște sute de iluștri bărbați imnografi. Însă puține se știu despre vrednicele femei care prin sensibilitatea și curăția inimii lor au închinat lui Dumnezeu unele din cele mai frumoase cântări.

Cea mai cunoscută femeie imnograf, și singura ale cărei cântări s-au păstrat până astăzi în cărțile de cult, este Sfânta Casiana, numită în unele locuri Casia, Casiani sau Icasia, o monahie care a trăit în secolul al IX-lea, prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 7 septembrie. Puțini credincioși au auzit de ea, mai ales că majoritatea calendarelor nu o amintesc. „Unii sfinți așa doresc, să trăiască în smerenie, chiar și după moarte. Există sfinți mari care nu sunt cunoscuți!”, spune părintele Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale și exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Frumoasă la chip și la suflet

Deși puține sunt cărțile care vorbesc despre viața minunată a acestei sfinte, cele câteva istorisiri dau mărturia unei vieți minunate, dedicate în întregime lui Hristos. Sfânta noastră maică Casiana s-a născut în Constantinopol, între anii 805-810… 

continuarea pe Ziarul Lumina

Îngerul, opincile și ploaia

 

Cu pene moi, crestate oblic printre fibre,
cu fața ascunsă între genunchii amorțiți,
un înger cu opincile tocite
răsuflă pustiit de păcate.

… în turlă răsuna cu bătăi diforme, cardiace, un clopot ruginit…

Cu sclipiri dulci, mirosind a iertare,
îi alina durerea un soare
desenat pe trotuar de-un copil.
Degeaba…

… lacrimile se răscumpără cu ploaie…

Plouă-mi și mie măcar o dată…!
Ah, de-ar ploua tot cerul odată cu mine…

…

Nu mai răspunde nimeni suspinelor
îngerului cu opincile tocite…
Atât, doar Ploaia mai dă semne să-l iubească.

Zori de taină

Adu-ți aminte diminețile și mirosul fin de sunete coapte: blând, alb și strict armonic. Cuvinte moi picurau ritmic pe palme și muzica se așternea pe ochi ca o maramă.

Suflet trândav, de ce-ai uitat strămoșeștile ode? Mi-e foame de cuvintele cele uitate, de aromele cele fierbinţi ale dulcilor flăcări natale… Iată că florile din olul cu vise s-au trezit! Să cântăm mai fierbinte, mai tare, să se audă până pe fundul mării și până la stele! Măcar dorul de taină să mi-l stârpesc și m-oi lăsa înghițit de zări până dimineața.